Coltul meu de blog

Pe vremea cand eram un tanc de copil si inca mai credeam in Mos Craciun, 26 era o zi de mare importanta. Cu o zi inainte gaseam cadourile puse de Mosul (care in mintea mea intra de pe balcon, ca horn la bloc n-am vazut nici pana in ziua de azi), dar bucuria nu se termina aici, urma sa ne serbam zilele de nastere (noi, surorile) a doua zi.

Mama pregatea din timp 2 torturi (unul pentru fiecare) cu multa crema de ciocolata. In fiecare an as fi vrut un tort rotund, dar la cat de bun era era ok si unul cu colturi. Nu aveam voie sa ne bagam degetele prin el pana venea momentul taierii (nici atunci de fapt, dar te mai uiti?), asa ca ne bucuram daca mai ramanea crema in plus in cratita.

Aveam un meniu delicios de ziua noastra. Salate cu morcovi, ciuperci, conopida… orice ce poti amesteca cu multa maioneza (probabil de aia eram un mic butoi cand am fost mica). N-aveam eu chef sa stau sa ajut la pregatiri la varsta aia, mie mi-era de-ajuns sa ling castroanele si cratitele inainte de a fi spalate.

Asteptam cu nerabdare sa se faca seara odata, sa vina invitatii. Pregateam jucariile sa fie la indemana, topaiam pe pat de nerabdare si vroiam sa sune la usa odata!

Si veneau! Veneau invitatii si incepea ‘petrecerea’. Noi copii ne jucam in camera noastra si oamenii mari aveau treburi.. de oamani mari (nu stiam noi ce-i aia..).

Puneam muzica, topaiam, ne jucam cu jucariile, ne laudam cine a avut privilegiul sa primeasca cel mai tare cadou de la Mosul si, bineinteles, desfaceam cadourile de ziua noastra.

Nu era timp destul mai niciodata. Trebuia sa se termine si cheful de oameni mici, asa cum s-a terminat si capitolul de aniversari in familie, cu aceeasi oameni.

Am crescut amandoua, era timpul sa avem invitati preferati, sa ne tinem ziua in oras, nu mai era asa interesant sa te joci cu jucarii intre 4 pereti.

A doua zi de Craciun a devenit intre timp o alta zi de vacanta, apoi concediu, si peste cativa zeci de ani va fi o alta zi in care probabil ma voi bucura de pensie. Dar pana atunci o sa incerc sa ma bucur de sarbatori asa cum m-am bucurat cand eram mica. Si daca spiritul de Craciun nu mai e acelasi, amintirile il fac sa fie special

De cand am inceput sa lucrez in ture tot spun ca imi iau mp3 playerul in tura de noapte. Acusic e gata campania si de fiecare data il uit acasa. Cu toate acestea, n-am uitat povestea lui

De cand eram mai mica, de prin clasele mici, am inceput sa fac economii. Primeam banuti de mancare la scoala si nu-i cheltuiam pe toti. Primeam banuti de mers la suc si nu-i cheltuiam pe toti.. si tot asa am invatat ca se pot aduna in timp sume frumusele.

Pe playerul asta am pus ochii acum cativa ani (eram prin clasa a 9a sau a 10a). Costa vreo 3 milioane si ceva. Scump! Am vazut si altele mai ieftine dar asta imi placea mie cel mai mult. Si am tinut ochii pe el cateva luni pana sa-l am.

Tin minte ca eram la mare, la Costinesti. Preturi mari, bla bla.. primeam banuti cu portia (si bine au facut ai mei ca altfel probabil ramaneam toti  lefteri primele 2 zile). Primeam de dimineata cate o suma si eram libera sa o cheltui. Ce nu stia nimeni e ca mai mult de jumatate ii tineam la pusculita (bine, banii erau de fapt in portofel dar ori in alt buzunar, ori impaturati altfel sa nu-i incurc).

Si uite-asa dupa 7-8 zile de stat la mare, am adunat o suma frumusica. Am completat cu ce adunasem lunile precedente si am facut de-un mp3 player. Mare mi-a fost bucuria ca puteam asculta 256 Mb de melodii mp3! Pe-atunci era ceva fantastic si eram mandra

Functioneaza si acuma. E cam batranel si s-au sters culorile de pe el dar inca mai canta.Foarte important a fost momentul in care l-am avut in mana. Unul din primele lucruri cumparate cu ‘banutii mei’.

Eram (si inca sunt!) foarte atenta cat cheltuiam si pe ce. Dar acuma chiar nu mai are importanta. Banii vin si se duc, dar o amintire tot ramane

Ieri a fost Sfantul Gheorghe si ziua celui care a fost cel mai bun prieten al meu pana acum 9 ani. Nu sunt melancolica dar inca imi pare putin rau ca nu am mai vorbit de atata vreme.

Am fost in aceeasi clasa primii 8 ani de scoala. Parintii nostrii se intelegeau foarte bine si ne vizitam des.
El era ciudatul clasei. Nu vorbea prea mult, tinea gunoaiele in buzunare (hartii, resturi de la creioane ascutite si te miri ce mai gasea de aruncat) un timp fix pana facea “empty recycle bin” intr-o anume zi a saptamanii, facea glume pe care ceilalti nu le intelegeau si a fost un timp izolat de restul lumii.
Eu m-am apropiat de el incet incet pentru ca nu-mi placea sa vad cum altii sunt marginalizati si mi-a fost mila de el. Nu era baiat rau, era printre cei cuminti si destepti din clasa.

Ne-am imprietenit in clasele primare si am ajuns in final colegi de banca.
Cand am mai crescut s-au mai schimbat treburile. Nu mai stateau in aceeasi banca baieti cu fete ca era subiect de facut misto pentru ceilalti asa ca si noi ne-am luat dupa turma, dar ne intelegeam la fel de bine ca si inainte.

Timpul a trecut si am ajuns in clasa a 7a. Am avut o diriginta super, care se implica nu numai in predatul materiei ci observa si cum ne comportam noi intre noi, colegii. Asa ca intr-o zi ne-am trezit din nou colegi de banca.

Eram deja la varsta la care fetele nu se mai imbraca cu orice ca le place de Xulescu si baietii arunca priviri colegelor si in pauza le trag de par (ca asa se oferea la 12-13 ani atentie unei fete…).

De mine nu se prea lega nimeni. Eram batausa clasei de cand am inceput sa merg la scoala Chiar nu vedeam nimic gresit in a pocni un baiat daca face misto de mine. Nu eram adepta lui “vai, da lasa-maaa”, eram adepta unui picior aruncat unde trebuie.
Nici pe el nu-l bagau fetele in seama pentru ca a ramas acelasi ‘ciudat’.

Mai in gluma, mai in serios, mai o vizita sau un iesit la film, am ajuns sa fim impreuna. Dar n-a durat. A fost primul meu prieten timp de 3 luni, dupa care.. m-am speriat si ne-am despartit.
Copil de 13 ani fiind, s-a comportat ca atare: de la ne-mai-vorbit cu mine deloc pana la biletele mazgalite cu pixul trimise in ora (un patratel de hartie mazgalit in intregime cu pix negru, care insemna o declaratie de razboi).

Asa ca am lasat-o balta. In liceu ne salutam si atat. Imi parea rau ca am pierdut un prieten bun dar.. se mai intampla.

Am avut o singura ocazie sa ne comportam ca 2 adulti. M-a invitat ca prin minune la majoratul lui. A venit in Romania o perioada (a plecat sa faca scoala in alta parte) si s-a nimenit sa fie fix in aprilie. Am fost incantata si nu mi-a venit sa cred dar… aia nasoala am fost eu de data asta pentru ca am adormit si am uitat complet sa merg

Mi-a parut rau dar a trecut. Si de atunci n-am mai vorbit. Stiu ca e pe undeva prin statele unite acuma si cu greu mai dai de el.

Se spune ca prima dragoste nu o uiti niciodata. Noroc ca nu stiam ce inseamna asta la 13 ani

In sfarsit o ocazie sa mai umplu rubrica “de demult” … nu stiu cum se face dar iubi imi povesteste o gramada de intamplari de cand era el mic iar eu.. nu-mi aduc aminte mai nimic Si nu cred ca e din cauza ca am uitat cum e sa fi copil

Imi aduc aminte ca imi povestea iubi de cat de mult ii placea sa se joace ‘Hercules’ mai demult.. timp in care eu scotoceam prin ghiozdan carnetelul cu parole pe care l-am luat cu mine in Italia

Asa ca.. ieri am facut rost de joc. Si ne-am jucat amandoi, si am murit amandoi la aceeasi plansa…

Tin minte ca stateam ore intregi cand eram mai mica sa ma joc Hercules si ma loveam de tot felul de obstacole, nu puteam sa trec mai departe, cautam ajutor pe net, eram foarte prinsa in joc

Apoi au aparut altele… Heroes, Age of Empires, Sims, Caesar… si am uitat de Hercules complet.
In curand sper sa instalez si Monkey Island Mi-am amintit si de el.

Voi ce jocuri v-ati jucat mai demult? 

Pe invatam net, un membru a pomenit o chestie foarte interesanta: trebuie sa vezi la cineva ce face ca sa iti trezeasca interesul.

Mi-am adus aminte cu ocazia asta cum a incpeut sa imi placa html-ul.
Eram in clasa a 9a si la scoala faceam C++. Pentru mine era tare complicat, era prima data in viata mea cand dau cu nasul de programare. Nu intelegeam absolut nimic.. Asa ca tatal meu a hotarat sa “ma dea la meditatii”, adica sa roage un prieten sa imi mai arate una alta ca sa ma descurc cat de cat.

Ca un copil constiincios ce sunt, am mers la ‘ore’ cu intentia de a invata C. Intentia era buna.. doar ca s-a dus pe apa sambetei – am ajuns sa invat total altceva
Nu mai tin minte exact cum veni vorba de html si frontpage. Eu nu stiam ‘ce e aia’ si ca unui copil curios i s-a aratat ce poti sa faci in frontpage: cum poti sa scrii “Eu sunt Adriana” in html, cum poti sa pui un background colorat, cum poti sa faci un tabel invizibil.. si fel de fel de alte smecherii. A inceput sa imi placa si am invatat tot mai mult.

Nici acum nu imi place C-ul.. Il ’studiez’ la facultate, dupa 4 ani de C++ in liceu.. si tot nu mi-l place. In schimb de html si “rudele” lui nu ma pot dezlipi. O fi si C-ul bun la ceva, dar tot site-urile sunt mai interesante