Coltul meu de blog

Esti la semafor si te-ai oprit pentru ca ai rosu. Vezi ca in fata ta se vede inca sfarsitul cozii de masini ce s-a format de la semaforul din fata (trafic infernal..). Vezi la fel de bine ca din dreapta ta tocmai a pornit autobuzul, pentru ca, nu-i asa, la culoarea verde se porneste. Vezi toate astea dar te gandesti ca ar fi o idee stralucit de buna sa ii tai totusi calea autobuzului in miscare, chiar daca ai rosu, pentru ca, nu-i asa, e mai interesat sa fi ultimul dintr-o coada infernala in loc de primul la semafor.

Stateam in autobuz si ma uitam relaxata cum un sofer tocmai a pornit pe rosu, taind calea autobuzului. Eram relaxata pentru ca masina era o chestie mica in comparatie cu ditamai mijlocul de transport in comun si eram pe punctul de a-mi inagina o scena de desene animate, in care soferul isi culege masina facuta pachet de pe sosea, o baga in buzunar si pleaca pe jos.

Ma rog, injuraturi (din alea simple si seci, ca asa injura italienii) si am mers mai departe. N-a durat 5 minute si un alt dobitoc s-a plictisit sa stea in coada de masini si a iesit bine mersi pe contrasens, cu viteza, desi un autobuz banuiesc ca-l vezi de la o posta cand vine in fata ta… Eu stateam bine la mijlocul autobuzului dar nenea in varsta din fata iesea cu succes cu capul prin parbriz.

Uite-asa m-am distrat acu’ vreo 2 zile. Eu am coborat, dar soferul a ramas acolo pe scaunul lui sa se mai distreze cateva ture de oras.

Cat de idiot trebuie sa fi sa faci asa ceva? Viata ta o pui in pericol, nu a celor din ditamai autobuzul…

Sambata. Dimineata la ora 7. Suna alarma. Draci.

Am plecat la Rimini. Da, si mie daca mi-ar spune cineva “am fost pana la Rimini” i-as spune “super, cum te-ai distrat?”. Numai ca noi am ajuns la Rimini din intamplare.

A primit iubi un telefon. O tanti care ii oferea ceva miraculos de lucru. Ceva fantastic. Ceva.. despre care nu ne zice nimic pentru ca trebuie sa ne intalnim. Sambata la 7 dimineata…
Si uite-asa am incalecat intr-un BMW si am ajuns in orasul de langa mare.

E frumos la Rimini. Am vazut maaarea, am vazut plaaaja dar din balconul unui hotel unde am avut o mica oribila experienta legata de mancare Ca despre asta vreau sa vorbesc de fapt.

In pauza minunatei conferinte in care nu s-a spus mai nimic concret, am fost cu totii invitati in sala de mese sa luam pranzul. Doamne ajuta, mi-am zis, pentru ca nu mancasem de dimineata si deja era trecut de ora 2.. Wrong!

Ne-am asezat la masa si am fost intr-adevar serviti cu mare atentie.

Pentru inceput am primit o ditamai farfurie cu 3-4 feliute transpartente de carne, cu garnitura de 3 frunze de salata si 2-3 rosii mici mici taiate bucati. Am sarit peste carne ca nu mananc si am mancat deci.. 3 frunzulite de salata si niste bucatele de rosie.

Chelnerul a observat ca nu am bagat carnea in seama si m-a intrebat ce as dori sa mananc in continuare, pentru ca urmeaza un meniu plin de carne. Am ales ceva cu branza, orice, chiar nu conta.

Felul 2: o bucatica de lasagna mai mica decat palma mea (la picior port 35, deci si mainile mele sunt destul de micute). Mi s-a facut dor de lasagna ce-o mancam cu Ramo seara cateodata..

Nu mi-a ajuns nici cat pe-o masea, dar mai colegul de masa care era (nu vreau sa-l jignesc dar) gras cat un porc.

A urmat urmatoarea farfurie. In loc de cele 3 bilute de carne ce le-au primit ceilalti, am primit o farfurie cu: 4-5 feliute de cascaval, 3 frunzulite de salata si o jumatate de biluta de mozzarella. Super, multumesc.
Asta a fost si ultimul fel. Desertul nu se pune ca a fost aproape inexistent. Am mancat bucatica de inghetata din 3 lingurite…

Da, stiu, numai ma plang. Dar chiar am murit de foame sambata. Am mai auzit ca la restaurante nu prea ai cum sa te saturi dar nu ma asteptam sa imi fie si mai foame dupa pranz.

Sper sa nu mai mananc in viata mea la vreun rstaurant. Nici macar pe gratis.

Ieri a fost Sfantul Gheorghe si ziua celui care a fost cel mai bun prieten al meu pana acum 9 ani. Nu sunt melancolica dar inca imi pare putin rau ca nu am mai vorbit de atata vreme.

Am fost in aceeasi clasa primii 8 ani de scoala. Parintii nostrii se intelegeau foarte bine si ne vizitam des.
El era ciudatul clasei. Nu vorbea prea mult, tinea gunoaiele in buzunare (hartii, resturi de la creioane ascutite si te miri ce mai gasea de aruncat) un timp fix pana facea “empty recycle bin” intr-o anume zi a saptamanii, facea glume pe care ceilalti nu le intelegeau si a fost un timp izolat de restul lumii.
Eu m-am apropiat de el incet incet pentru ca nu-mi placea sa vad cum altii sunt marginalizati si mi-a fost mila de el. Nu era baiat rau, era printre cei cuminti si destepti din clasa.

Ne-am imprietenit in clasele primare si am ajuns in final colegi de banca.
Cand am mai crescut s-au mai schimbat treburile. Nu mai stateau in aceeasi banca baieti cu fete ca era subiect de facut misto pentru ceilalti asa ca si noi ne-am luat dupa turma, dar ne intelegeam la fel de bine ca si inainte.

Timpul a trecut si am ajuns in clasa a 7a. Am avut o diriginta super, care se implica nu numai in predatul materiei ci observa si cum ne comportam noi intre noi, colegii. Asa ca intr-o zi ne-am trezit din nou colegi de banca.

Eram deja la varsta la care fetele nu se mai imbraca cu orice ca le place de Xulescu si baietii arunca priviri colegelor si in pauza le trag de par (ca asa se oferea la 12-13 ani atentie unei fete…).

De mine nu se prea lega nimeni. Eram batausa clasei de cand am inceput sa merg la scoala Chiar nu vedeam nimic gresit in a pocni un baiat daca face misto de mine. Nu eram adepta lui “vai, da lasa-maaa”, eram adepta unui picior aruncat unde trebuie.
Nici pe el nu-l bagau fetele in seama pentru ca a ramas acelasi ‘ciudat’.

Mai in gluma, mai in serios, mai o vizita sau un iesit la film, am ajuns sa fim impreuna. Dar n-a durat. A fost primul meu prieten timp de 3 luni, dupa care.. m-am speriat si ne-am despartit.
Copil de 13 ani fiind, s-a comportat ca atare: de la ne-mai-vorbit cu mine deloc pana la biletele mazgalite cu pixul trimise in ora (un patratel de hartie mazgalit in intregime cu pix negru, care insemna o declaratie de razboi).

Asa ca am lasat-o balta. In liceu ne salutam si atat. Imi parea rau ca am pierdut un prieten bun dar.. se mai intampla.

Am avut o singura ocazie sa ne comportam ca 2 adulti. M-a invitat ca prin minune la majoratul lui. A venit in Romania o perioada (a plecat sa faca scoala in alta parte) si s-a nimenit sa fie fix in aprilie. Am fost incantata si nu mi-a venit sa cred dar… aia nasoala am fost eu de data asta pentru ca am adormit si am uitat complet sa merg

Mi-a parut rau dar a trecut. Si de atunci n-am mai vorbit. Stiu ca e pe undeva prin statele unite acuma si cu greu mai dai de el.

Se spune ca prima dragoste nu o uiti niciodata. Noroc ca nu stiam ce inseamna asta la 13 ani

Stati linistiti ca nu incerc sa convertesc pe nimeni la alte religii.
Iar n-am scris de multa vreme. Nu renunt la blog (in ciuda unor comentarii de prost gust pe care le-am sters) ci doar am ramas fara net de 2 saptamani si ca prin minune in dimineata de pasti s-a conectat (lucru inexplicabil pentru ca factura nu e platita inca ).

Hristos a inviat, asa era frumos sa incep

Va las sa va delectati cu o prajitura simpla cu iaurt pana imi revine cheful de scris (aici ploua si e cam frig… )

Ingrediente:

1 iaurt de piersici
3 oua
zahar
ulei de masline
faina
un varf de sare
1 pachet de drojdie
o lingura de gem
zahar granulat

Cum se procedeaza: Se amesteca intr-un castron iaurtul cu 3 oua. Se masoara cu paharul de iaurt si se adauga 2 pahare cu zahar, 3 de faina, unul de ulei de masline, drojdia si sarea. Se pune aluatul intr-o tava pe o foaie de copt si se lasa in cuptor 25-30 de minute. Cand prajitura se raceste se unde cu gem deasupra si se presara cu zahar granulat.
(se poate decora si cu bucati de fructe)

Am trast ieri o sperietura de zile mari, mijlocii si mici la un loc. As putea sa scriu in titlu “window’s errors suck” dar am mai scris asta despre vodafone si nu-i frumos sa ma repet (plus ca nu cred ca ar vrea lumea sa aiba 2 Adriane… )

Tot cosmarul a durat vreo 6 ore si a inceput cand m-am gandit eu ca ar fi o idee genial de inspirata sa folosesc System Restore… (am facut update la windows si imi apareau tot felul de erori). Si i-am dat restore…

Bineinteles ca nu m-a avertizat ca imi trebuie cel putin 2 Gb de spatiu liber pentru treaba asta, asa ca oricum a dat eroare cand a pornit laptopul;  nu a reusit sa faca restore dar in schimb a reusit sa-mi strice ziua: daca tot venea 1 aprilie, net-ul s-a gandit sa imi spuna ca e conectat dar de fapt sa nu functioneze. Am crezut ca m-am indragostit din nou cand am simtit cat de tare imi bate inima…
Ce sa fac, ce sa fac…

“Nu-i nimic, ma pun sa ma joc Heroes” a fost o idee buna numai pentru jumatate de ora, trebuia sa-i fac ceva!

I-am dat la facut restore de l-am ametit. Restore la cateva ore mai devreme, apoi undo, apoi din nou, si tot asa.
Am incercat si cu sistemul de help. Nimic.

Ma gandeam sa merg pana la colt, sa stau pe wireless sa caut o solutie, dar bineinteles ca nu mai functiona nici conexiunea pentru wireless.

Pana la urma, long story short, am dezinstalat update-urile si le-am instalat din nou.
The end.
Acuma functioneaza; si de acum incolo am sa ma bucur cand primesc erori!